THE BEATLES - REVOLVER (1966)

Casa de discuri: Parlophone
Producator: George Martin
Director artistic: Klaus Voorman
Tara de origine: Marea Britanie
Durata: 34:58


"Le-am cantat pentru cei de la Stones..." Paul McCartney, 1966




Candva, The Beatles erau draguti si simpatici; acum devenisera un grup perfect sigur pe sine. Aceasta incredere se vede in ingenioasa coperta in alb si negru - o combinatie de colaj fotografic si desene in penita realizata de Klaus Voorman, pe care membrii trupei il cunosteau din perioada hamburgheza -, ca si in titlul ambiguu - mult mai inteligent decat Abracadabra, Magic Circles sau Beatles On Safari, variante propuse initial.

Se vede de asemenea in cele 14 piese impecabile - sau 11, daca erati american in 1966, caci firma Capitol a pus "I`m Only Sleeping", "And Your Bird Can Sing" si "Doctor Robert" pe Yesterday And Today, o amestecatura de melodii si fragmente pe care Revolver a alungat-o de fapt de pe primul loc al clasamentului Billboard (iarasi, foarte frumos).

Revolutionar la vremea respectiva - "sunt satul, declara McCartney, de scos sunete pe care lumea sa spuna ca le-a mai auzit" -, Revolver rezoneaza de-a lungul deceniilor. Earth, Wind And Fire au imprumutat aroganta ieftina din "Got To Get You Into My Life" in muzica disco; The Jam au copiat practic zdranganitorul "Taxman" in hitul lor britanic "Start!", iar The Chemical Brothers si-au construit o cariera pe "Tomorrow Never Knows".

Revolver e considerat punctul in care Beatles s-au despartit: ultimul lor recital platit a avut loc la numai cateva saptamani dupa lansarea albumului, Lennon si McCartney nu mai compuneau impreuna iar Harrison mustea de resentimente.

Rezultatul a fost uluitor - si este sintetizat in singurul single de pe disc, "Yellow Submarine/Eleanor Rigby": pe o fata un cantec pentru copii care va supravietui timpului, pe cealalta un soi de bocet care chiar si astazi nu seamana cu nimic din muzica pop - dar care este, la fel ca si albumul sursa, pur si simplu minunat.

Lista pieselor

01. Taxman 2:38
02. Eleanor Rigby 2:08
03. I`m Only Sleeping 3:01
04. Love You To 3:01
05. Here, There And Everywhere 2:26
06. Yellow Submarine 2:41
07. She Said She Said 2:37
08. Good Day Sunshine 2:10
09. And Your Bird Can Sing 2:01
10. For No One 2:02
11. Doctor Robert 2:15
12. I Want To Tell You 2:30
13. Got To Get You Into My Life 2:31
14. Tomorrow Never Knows 2:57

THE WHO - MY GENERATION (1965)

Casa de discuri: Brunswick
Producator: Shel Talmy
Director artistic: Nementionat
Tara de origine: Marea Britanie
Durata: 36:13


"N-o sa lasam muzica sa stea in calea spectacolului nostru vizual." Pete Townshend, 1967





Primul album al formatiei The Who, care astazi ne evoca o imaginara Londra invadata de curentul mod, este numai superficial exponentul acestei miscari. In realitate My Generation este vocea disperata a unei trupe tinere dezorientate, in cautarea propriei identitati, exploatata nemilos de puternicii industriei muzicale si sigura de numai un singur lucru: de energia sa nesecata si de abilitatea de a o transforma in cantece pe placul publicului larg.

Dupa ce, in trei ani de la infiintare, isi schimbasera de tot atatea ori numele, trecusera prin multiple schimbari de componenta, impresar si casa de discuri, si avusesera un single nereusit ("I`m The Face", compus de Pete Meaden, lansat in 1964 in incercarea de a se integra curentului mod), Daltrey, Townshend, Entwistle si nou-sositul Moon stiau ca primul lor album trebuia sa atraga atentia.

Si a facut-o. Asigurandu-si colaborarea producatorului formatiei Kinks, Shel Talmy (pentru care Townshend a scris o versiune revisuita a piesei sale mai vechi "I Can`t Explain", ale carei pasaje de chitara sacadata amintesc de hiturile timpurii ale formatiei The Kinks), cei patru au inregistrat un calup de cantece de foarte buna calitate. Printre cele mai reusite se numara "My Generation", in care Daltrey imita balbaiala unui narcoman in versuri precum des citatul si succintul "Hope I Die Before I Get Old"; "I Don`t Mind", ale carui armonii vocale luxuriante si cascada de sarje la chitara erau cu un pas inaintea vremurilor, ca productie; si "The Kids Are Alright", devenit aproape un imn al generatiei, in care Townsend abordeaza (nu pentru ultima oara) dificultatea de a fi tanar.

Poate ca pe discurile ulterioare The Who s-au dovedit mult mai sofisticati, dar sinceritatea bruta din My Generation il face un album de referinta.

Lista pieselor

01. Out In The Street 2:32
02. I Don`t Mind 2:33
03. The Good`s Gone 4:00
04. La-La-La-Lies 2:18
05. Much Too Much 2:45
06. My Generation 3:21
07. The Kids Are Alright 3:10
08. Please, Please, Please 2:46
09. It`s Not True 2:34
10. I`m A Man 3:23
11. A Legal matter 2:54
12 The Ox 3:57

BOB DYLAN - HIGHWAY 61 REVISITED (1965)

Casa de discuri: Columbia
Producator: Bob Johnston
Director artistic: Nementionat
Tara de origine: S.U.A.
Durata: 51:34


"Nu puteam sa fiu la nesfarsit, stiti, trubadurul singuratic, sa zdrangan "Blowin` In The Wind" trei ore in sir in fiecare seara." Bob Dylan, 1978



Nici o alta metamorfoza muzicala de la premiera revolutionarului Ritual al primaverii stravinskian la Theatre des Champs-Elysees in 1913, care a declansat un adevarat scandal, nu a mai suscitat vreo controversa atat de aprinsa precum recitalul lui Bob Dylan la Newport Folk Festival pe 25 iulie 1965. Dar huiduielile puristilor muzicii folk aveau curand sa fie acoperite de aplauzele pe care Dylan le-a primit odata cu lansarea albumului Highway 61 Revisited, o luna mai tarziu.


In procesul de trecere de la chitara acustica si muzica folk la rock-ul cantat la chitara electrica, proces inceput pe prima fata a discului din 1965 Bringing It All Back Home, Dylan a rescris regulile muzicii pop. Un cantec de succes precum involburatul "Like A Rolling Stone", sustinut de orga electrica, nu mai trebuia sa dureze doar trei minute. (Numai doua dintre cele noua piese dureaza mai putin de patru minute; redutabila compozitie finala, "Desolation Row", are mai mult de 11.)


Gratie unor cantece mestesugite, rafinate, precum "Just Like Tom Thumb`s Blues", care abndonau ideea traditionala ca publicul trebuie sa se alature solistului la refren, Highway 61 Revisited a avut un succes enorm, care l-a consacrat pe Dylan drept figura dominanta a muzicii rock. Nu vocea lui - desi arareori i-a fost mai sincera si mai viguroasa - a contat. Ci ceea ce spunea ea, in opozitie cu felul in care o spunea - o alta schimbare de paradigma a genului.

Desi dezbatut si criticat ca nici un album de pana la el, cel mai profitabil mod de a asculta Highway 61 Revisited este undeva singur, departe de multime. Nu e nevoie de nici un dictionar de literatura pentru a savura iuresul melodiei in "Tombstone Blues" si "From a Buick 6" - acesta este probabil motivul principal pentru care Dylan s-a indreptat catre rock`n`roll.

Lista pieselor

01. Like A Rolling Stone 6:13
02. Tombstone Blues 6:00
03. It Takes A Lot To Laugh, It Takes A Train To Cry 4:09
04. From A Buick 6 3:19
05. Ballad Of A Thin Man 5:58
06. Queen Jane Approximately 5:31
07. Highway 61 Revisited 3:30
08. Just Like Tom Thumb`s Blues 5:32
09. Desolation Row 11:22

THE BYRDS - MR. TAMBOURINE MAN (1965)

Casa de discuri: Columbia
Producator: Terry Melcher
Director artistic: Nementionat
Tara de origine: S.U.A.
Durata: 30:45


"Indiferent de ce a vrut sa spuna Dylan, eu am transformat-o intr-o rugaciune." Roger McGuinn, 1998





Combinatia dintre vocea lui Jim (devenit apoi Roger) McGuinn - aflata undeva intre John Lennon si Bob Dylan - splendidele armonii vocale ale lui Gene Clark si David Crosby si sunetul plin si rasunator al chitarei Rickenbaker cu 12 corzi a lui McGuinn in "Mr. Tambourine Man" a facut din The Byrds prima formatie americana capabila sa concureze artistic si comercial cu stalpii pietei muzicale, The Beatles. Trupa i-a oferit compozitorului melodiei din titlu, Bob Dylan, ocazia primului sau hit international, inspirandu-l sa adopte chitara electrica si sa initieze astfel curentul folk-rock.

Albumul Mr.Tambourine Man dezvolta sonoritatile acestui single, incluzand trei alte melodii ale lui Dylan, usor comercializate, intre care marele succes "All I Really Want To Do". El reflecta, de asemenea, extraordinarul talent componistic al lui Gene Clark, autorul piesei rock "I`ll Feel A Whole Lot Better", absolut reprezentativa pentru stilul trupei (si reluata mai tarziu de Tom Petty), si al altor patru melodii (unele in colaborare) printre care duioasele poeme de dragoste "You Won`t Have To Cry" si "Here Without You". Superba "Bells Of Rhymney" evoca inceputurile folk ale trupei si va inspira direct "If I Needed Someone" a Beatles-ilor. In semn de multumire pentru sustinerea ei, formatia interpreteaza unul din cantecele lui Jackie De Shannon, "Don`t doubt Yourself Babe", dar intr-un ritm a la Bo Diddley. O piesa oarecum bizar aleasa, este "We`ll Meet Again", marele succes al Verey Linn din timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial, prezent pe coloana sonora a filmului Doctor Strangelove.

Sunetul aspru de chitara si armoniile vocale tonice ale trupei au rezistat timpului, au inspirat numeroase formatii contemporane. - The Pretenders, The Smiths, The Stone Roses, R.E.M. si Primal Scream, ca sa mentionam numai cateva.

Lista Pieselor

1. Mr Tambourine Man 2:34

2. I`ll Feel A Whole Lot Better 2:35

3. Spanish Harlem Incident 2:01

4. You Won`t Have To Cry 2:12

5. Here Without You 2:40

6. Bells Of Rhymney 3:34

7. All I Really Want To Do 2:07

8. I Knew I`d Want You 2:18

9. It`s No Use 2:27

10. Don`t Doubt Yourself, Babe 2:58

11. Chimes Of Freedom 3:55

12. We`ll Meet Again 2:07

BERT JANSCH - BERT JANSCH (1965)

Casa de discuri: Transatlantic
Producator: Bill Leader
Director artistic: Brian Shuel
Tara de origine: Marea Britanie
Durata: 39:25









Bert Jansch, scotian de origine, a aparut pe scena muzicii folk cu combinatia sa proprie de folk, blues si jazz, la inceputul anilor 1960. Albumul sau de debut a fost lansat in aprilie 1965, in ziua in care s-a deschis astazi faimosul club folk Les Cousins din cartierul londonez Soho. Interpretat la chitare imprumutate si inregistrat pe un magnetofon portabil in apartamentul producatorului independent Bill Leader din cartierul londonez Camden Town, albumul a fost vandut pentru modesta suma de 100 de lire (180 de USD, fara drepturi de autor) fondatorului firmei Transatlantic Records, Nat Joseph.

Compozitiile, puse in valoare de chitara fluida, perfect stapanita, a lui Jansch, poarta toate pecetea puternicei lui personalitati - de la prietenoasa piesa din deschidere "Strolling Down The Highway", la intensa "Needle Of Death" evocare a unui prieten mort in urma unei supradoze de heroina; de la meditativa, nelinistitoarea "Running From Home" la demonstratia de forta instrumentala din "Angie", compusa de Davy Graham si reluata mai apoi de Simon and Garfunkel.

Gratie tehnicii interpretative inovatoare si pieselor convingatoare, albumul a facut senzatie si a devenit un moment de referinta in istoria muzicii. Multe dintre cantecele lui Jansch au fost reluate de alti cantareti ai timpului, intre care Donovan, Julie Felix, si Marianne Faithfull, in timp ce chitaristi precum Jimmy Paige, Neil Young, Johnny Marr si Noel Gallagher i-au recunoscut influenta asupra dezvoltarii lor muzicale. Dar faima nu i se datoreaza numai profesionalismului lui Jansch, ci si lirismului sau.

THE BEATLES - RUBBER SOUL (1965)

Casa de discuri: Parlophone
Producator: George Martin
Director artistic: Robert Freeman
Tara de origine: Marea Britanie
Durata: 35:50










In 1964, melomanii americani care cumparasera Meet The Beatles ii cunoscusera pe cei patru in costume care pareau mai degraba camasi de forta pentru libertatea pe care o intruchipau. Doi ani mai tarziu, fanii aveau sa ii vada mai indeaproape pe adevaratii Beatles - staruri pop pline de imaginatie. Mult mai tarziu trupa - si indeosebi Lennon - avea sa-si dezvaluie sufletul in fata publicului. Dar acest "Rubber Soul" este mult mai placut.

Albumul a dat o tenta mistica lumii muzicale a Beatles-ilor. De pe coperta psihedelica - o fotografie inclinata, facuta cu un obiectiv superangular, care dadea chipurilor serioase ale celor patru un aer usor "dus" - lipseste chiar numele formatiei (o premiera in America).

Dintre textele oarecum eliptice ale cantecelor, cele mai frumoase sunt versurile lui Lennon la "Norwegian Wood (This Bird Has Flown)" - care, ca si "I`m Looking Through You" al lui McCartney, fac aluzie la turbulente in viata personala. "Nowhere Man", pe de alta parte, renunta complet la subiectul dragoste - lucru foarte rar pana atunci in compozitiile formatiei.

Dulceaga "Michelle" compenseaza lipsa de substanta prin dragalasenie, in timp ce "Girl" este doar in aparenta ("mult mai sofisticata decat "Just Like A Woman" a lui Dylan", a catalogat-o criticul muzical Greil Marcus).

Rubber Soul este un pas inainte si in materie de compozitie. Elemente esentiale de pe acest disc sunt sitarul si efectul de fuzz care apare pe "Think For Yourself" - o melodie care, ca si "The Word", nu suna demodat.

Cel mai rusinos lucru in istoria Beatles nu este "Ob-La-Di Ob-La-Da", ci faptul ca Rubber Soul este prea adesea ignorat. Nu continea nici un hit ("Nowhere Man", care facuse furori in S.U.A. nu a aparut pe varianta americana a albumului), dar pentru o formatie mai putin celebra ar fi fost apogeul carierei.

B.B. KING - LIVE AT THE REGAL (1965)

Casa de discuri: ABC
Producator: Johnny Pate
Director artistic: Nementionat
Tara de origine: S.U.A.
Durata: 34:40






Sa inveti sa canti la o chitara electrica nu are cum sa fie prea usor daca avusesesi norocul sa cresti intr-un orasel fara elctricitate din Mississippi, dar, pana in momentul cand B.B. King a ajuns la Chicago, la Regal Theatre, in noiembrie 1964, el isi petrecu-se 39 de ani din viata exersand. Vazandu-l in acea seara, dupa ce adunase de-a lungul anilor o panoplie de mai bine de 20 de discuri single devenite hituri, cu faimoasa lui chitara Gibson numita "Lucille", atarnata de gat si adulat de femeile elegante din balcoane, oricine ar fi putut spune ca ambitiosul muzician daduse lovitura.

Orchestra a avut initiativa si Lucille s-a lasat "agatata", prezentandu-se publicului inamorat impreuna cu iubitul ei prin cateva fraze muzicale dansante, pe fondul trompetelor ascutite si al tobelor rapide. B.B. i-a raspuns de indata, proclamand cu vaietul sau blues caracteristic: "Everyday I Have The Blues!". Cei doi reincepeau o neobosita conversatie, care-i facuse celebri in decursul deceniului anterior.

King isi domina auditoriul ca un predicator inflacarat, facandu-l sa geama si sa suspine, angajand pe fiecare spectator in parte, intr-un dialog cu sine si cu Lucille. A doua melodie a fost patimasa "Sweet Little Angel" si despre cum "iubeste ea sa-si desfaca aripile". Tipetele s-au ridicat din sala ca o ceata.

Dar nu era vorba de un act sexual, ci de o mostra de blues adevarat, in care B.B. se arata coplesit de dor si de dorinta. Interpretarile pasionale ale unor piese precum "It`s My Own Fault", "How Blue Can You Get" si "You Upset Me Baby", presarate cu mangaierile emotionate ale gatului Lucille-ei, aveau sa devina momente de referinta in istoria blues-ului live si vor contribui la incoronarea lui King ca suprem chitarist al genului.