skip to main |
skip to sidebar
Casa de discuri: Impulse!Producator: Bob ThieleDirector artistic: George GrayTara de origine: S.U.A.Durata: 32:59
Rafinatul poem A Love Supreme este o opera definitorie pentru Coltrane si a cincea sa colaborare cu mica firma de jazz Impulse!, dupa ce o vreme lucrase cu casa de discuri R&B Atlantic. Istoria sa personala fusese un adevart zig-zag prin lumea jazz-ului: se alaturase un timp inovatiilor modale ale lui Miles Davis; fusese un reprezentant esential al miscarii "New Thing"; inregistrase un album de balade, o neasteptata colaborare cu sentimentalul Johnny Hartmann; isi asamblase o orchestra de invidiat pentru Africa/Brass; si cantase chiar alaturi de Duke Ellington.
La inceputul anilor 1960 insa, Coltrane propunea publicului un tip de jazz modal bazat pe scari muzicale de origine araba si indiana, cu o pasionata tenta spirituala. Saxofonul sau tenor sau alto era extraordinar de versatil, sustinut fiind de torentul muzical produs de un cvartet azi legendar, intr-un stil hard-bop, care aluneca spre sonoritati africane si indiene, spre soul, chiar spre muzica psihedelica.
A Love Supreme reuseste rara performanta de a fi o muzica absolut integra si in acelasi timp perfect accesibila. Fraza muzicala insistenta cu care basistul Jimmy Garrison incepe "Acknowledgement" ("a LOVE su-PREME") devine un lait-motiv, constant reluat, explorat si deformat de catre saxofonul tenor al lui Coltrane si de vocea lui aproape fantomatica. "Resolution" se intoarce la sunetul optimist mai caracteristic pentru Coltrane, completat de cascadele la tobe ale lui Elvin Jones (care suna de parca toata melodia ar fi a lui, pastrand insa ritmul), in timp ce piesa finala a albumului, "Psalm", pare un fel de rugaciune instrumentala.
Ca experienta a trezirii spirituale, a intelegerii profunde a lumii si chiar a iluminarii, albumul acesta e, practic, perfect.
Casa de discuri: CapitolProducator: Brian WilsonDirector artistic: NementionatTara de origine: S.U.A.Durata: 28:42
"Luni de zile am gandit si am planuit..."
In ciuda faptului ca include de departe cea mai proasta piesa din toata aceasta carte, The Beach Boys Today! este un album absolut atipic, impartit in mod egal intre melodii pop nonsalante despre baieti si fete si balade dramatice inspirate de formatiile de fete promovate de Phil Spector. Cu putin exercitiu nu e greu de nici macar de demonstrat ca e un album mai bun decat Pet Sounds - nu are nici urma din autocompatimirea care il pastreaza acesta din urma.
Desi inregistrat la scurt timp dupa ce, extenuat de programul extrem de solicitant, Brian Wilson avusese o criza in timpul unui turneu, albumul se deschide cu unul dintre cantecele cele mai exuberante interpretate vreodata de trupa, "Do You Wanna Dance?". Dupa vreo doua versuri pe care se aude doar muzica, Brian Wilson da volumul la maximum, invitand vocalistii - ceea ce rezulta este sunetul si ritmul perfect al anilor 1960. Restul melodiilor de pe prima fata au acelasi stil antrenant: "When I Grow Up" era cea mai matura si mai complexa compozitie de pana atunci a lui Wilson; "Help Me Ronda" este o versiune timpurie a ceea ce avea in curand sa devina (cu un "h" adaugat in titlu) unul dintre single-urile lor cele mai aclamate.
Dar a doua fata a discului este cea care face deliciul cunoscatorilor. Cele cinci balade sunt cantece de dragoste complexe, personale, sensibile si duioase, care nu seamana cu nimic din ceea ce se auzea in muzica pop a timpului. Semne timpurii ale ceea ce avea sa fie Pet Sounds se aud in "Please Let Me Wonder" si "Kiss Me Baby", dar acesta din urma este absolut comparabil cu "God Only Knows".
Pentru prima data, cu acest album, Brian a reusit sa-i intreaca pe The Beatles si The Rolling Stones. Aici incepe o lupta pentru suprematie care se va intinde pe parcursul a doi ani si care se va incheia cu o alta criza si cu abandonarea inregistrarilor pentru albumul Smile. E mai bine sa ni-i amintim asa cum erau la inceput.
Lista pieselor
01. Do You Wanna Dance? 2:20
02. Good To My Baby 2:17
03. Don`t Hurt My Little Sister 2:08
04. When I Grow Up 2:03
05. Help Me, Ronda 3:10
06. Dance, Dance, Dance 1:59
07. Please Let Me Wonder 2:47
08. I`m So Young 2:32
09. Kiss Me, Baby 2:36
10. She Knows Me Too Well 2:30
11. In The Back Of My Mind 2:10
12. Bull Session With "Big Daddy" 2:10
Casa de discuri: StaxProducator: Jim StewartDirector artistic: Haid AdishianTara de origine: S.U.A.Durata: 32:54
Lumea muzicala a avut parte de suficienti golani, sarlatani si chiar impostori, care au prosperat uneori in proportie inversa cu valoarea lor, ceea ce face ca tragedia scurtei vieti a lui Otis Redding sa fie cu totul miscatoare. Pe 10 decembrie 1967, la mai putin de trei ani de la aparitia acestui album revolutionar, avionul in care se afla Otis s-a prabusit in lacul Monona, in statul Winsconsin.
Ca fiu de pastor, Redding avea sunetul gospel in sange, insa Otis Blue include melodii noi, R&B si pop. Inregistrat in legendarele studiouri ale firmei Stax din Memphis, cu o orchestra de instrumentisti intre care si faimosii M.G.`s, albumul etaleaza un sunet bogat si complex - toate aranjamentele muzicale au fost supervizate de Redding.
E un amestec de cantece noi si reluari - doua compuse de mentorul lui Redding, Sam Cooke -, dar intensitatea emotionala a interpretarii este incomparabila. In "Respect" cantaretul e arogant si bataios, in "Down In The Valley" - sentimental si totusi excentric. Albumul include, de asemenea, o versiune a melodie The Rolling Stones "Satisfaction" - in mod ironic, poate, daca ne gandim ca grupul vindea muzica soul inapoi in America - care il face de rusine pe Jagger.
Discul acesta a insemnat primul pas al lui Redding pe drumul succesului general la public, care s-a vazut cel mai bine la festivalul de la Monterey din 1967. Aici cantaretul a impresionat un auditoriu in cea mai mare parte alb cu piese precum "Try A Little Tenderness", pe care l-a incheiat cu cuvintele involuntar si nemilos profetice: "Trebuie sa plec acum, desi n-as vrea."
Casa de discuri: ColumbiaProducator: Tom WilsonDirector artistic: NementionatTara de origine: S.U.A.Durata: 47:21
In 1965 Bob Dylan isi croia propriul drum in universul muzicii pop cu o asemenea viteza, incat nici macar The Beatles nu puteau tine pasul cu el. In timp ce trupa britanica canta "Help!", Dylan facea serenade catre "Mr. Tambourine Man". A fost nevoie de un accident de motocicleta si apoi de o perioada de covalescenta se de absenta din viata muzicala pentru ca restul lumii sa-l ajunga din urma.
Impachetata intr-o coperta plina de simboluri semnificative pentru cei dedicati dylanologiei, muzica de pe acest album este si ea un fel de calatorie in lumea mintii. Prima fata a discului, cea cantata la chitara electrica, este o minirevolutie in muzica folk: :Outlaw Blues" si "On The Road Again" sunt mici bijuterii blues exuberante; "Subterranean Homesick Blues" este o mostra de flux absurd al constiintei, o variatie pe tema cantecului lui Chuck Berry "Too Much Monkey Business"; "She Belongs To Me" si "Love Minus Zero/No Limits" sunt melodii de dragoste de o exceptionala tandrete. Fata a doua ar trebui sa-i delecteze pe puristi, dar, desi Dylan ramane singur cu chitara acustica,el pare sa fie totusi prea mult pentru ei: ce au a face "Mr. Tambourine Man" sau "Gates Of Eden" cu demnitatea muncii? Ce vrea sa spuna?
Dylan, desigur, nu a privit inapoi. Nu avea cum: inspiratia il gonea din urma. Avea sa inregistreze curand doua albume inca mai frumoase, dar in acesta putem simti inca placerea frematatoare de a intoarce lumea cu susul in jos, bucuria descoperirii propriului talent si a exploatarii lui la maximum.
Casa de discuri: Etiquette
Producator: Kent Morill/John Ormsby
Director artistic: John Vlahovich
Tara de origine: S.U.A.
Durata 29:20
"Tipii de la The Sonics nu erau mari muzicieni, spunea Buck Ormsby, cel care i-a adus la Etiquette Records, dar aveau ceva magic." In albumul lor de debut, cei cinci tineri din Tacoma, Washington, au reusit sa combine si sa distileze aproape tot ce insemna muzica la vremea respectiva - de la "invazia britanica" reprezentata de formatia The Kinks la rock`n`roll-ul lui Little Richard - cu o energie salbatica, anticipand cu mai bine de un deceniu muzica punk.
Stilul "garage rock" nu a fost inventat de The Sonics. Dar, de la primul lor hit, "The Witch", a fost clar ca baietii aveau sa scuture putin pesajul muzical. Tobosarul bob Bennett isi aminteste perplexitatea unor ingineri de sunet care le ascultasera inregistrarile: "Unul dintre tipi zice:<>, iar celalalt:<>"
Dupa ce "The Witch" a devenit cel mai bine vandut single in nord-vestul Americii, formatia a inregistrat albumul la Audio Cuts in Seattle. Cantecele au fost inregistrate live, si asta se vede in bataile incisive la tobe ale lui Bennett, in urletele terifiante ale solistului Jerry Roslie in piese memorabile precum energica "Psycho". Nu e de mirare ca numele grupului a fost inspirat de fabrica locala de avioane Boeing si de propriul lor sunet ca de racheta.
Desi nu avut niciodata audienta nationala, The Sonics au lansat un sir de hituri regionale, au fost sursa de inspiratie a unei cohorte de alte trupe si au lasat o dara groasa in peisajul muzicii rock`n`roll.
Casa de discuri: PhilipsProducator: Siegfried E. LochDirector artistic: NementionatTara de origine: S.U.A.Durata: 37:48
Majoritatea oamenilor nu ar putea probabil numi patru cantece faimoase ale celui supranumit The Killer pentru energia sa tumultuoasa, dar aproape oricine stie povestea turneului sau din 1958 in Marea Britanie, care a facut valva la stiri. Din fericire istoria mariajului cu verisoara sa de a doua, Myra, care avea pe atunci numai 13 ani, nu l-a daramat pe Jerry Lee - l-a trimis numai, dintre favoritii publicului larg, in lumea muzicala underground, unde, la adapost de ochii curiosilor, a putut inregistra cel mai vulcanic album live din istoria rock`n`roll-ului.
Lewis a sosit la Star Club in aprilie 1964, dupa ce facuse un turneu in Anglia impreuna cu o trupa din Liverpool, The Nashville Teens, care aveau un contract in Hamburg - si carora americanul li s-a alaturat pentru o noapte. Sunetul anilor 1960 se simte imediat in violenta cu care "veteranul" in varsta de 30 de ani al rock-ului "Mean Woman Blues". Nu ne-am insela probabil daca am presupune ca scaunul pe care statea Lewis era tandari la sfarsitul primei melodii. Credeti ca solistul isi sincronizeaza inceputul sau finalul cantecelor cu trupa? Nici pomeneala. In primele 20 de minute instrumentistii abia daca pot tine pasul cu Lewis - pe "Mean Woman Blues", "High School Confidential" si pe ceea ce e poate versiunea definitiva a piesei lui Ray Charles "What`d I Say", in care Lewis inlocuieste orice trimitere la senzualitate de tip gospel cu pura dorinta sexuala. Iar sirul de pieses originale - "Hound Dog", "Long Tall Sally" si "Whole Lotta Shakin`" - este doar o forma distilata de anarhism.
Prea mult? Acesta este rock-ul asa cum ar fi trebuit el sa fie, in esenta, intotdeauna: mai rapid, mai navalnic si mai nebunesc decat orice a auzit publicul meloman pana la aparitia celor de la The Ramones.
Casa de discuri: CapitolProducator: Ken NelsonDirector artistic: NementionatTara de origine: S.U.A.Durata: 28:19"Provin din clasa cea mai de jos." (Buck Owens, 1995)
Radacinile muzicii country, asa cum apare ea inainte de al Doilea Razboi Mondial, sunt un amestec de stiluri din Sudul american. Dar, in anii 1950 si 1960, o serie de muzicieni de pe Coasta de Vest au transformat orasul Bakersfield din California intr-un important centru al unui nou curent country - e vorba de melodii interpretate la instrumente electrice, influentate la fel de mult de rock si de ceea ce era inca numit uneori "muzica de la tara".
Una dintre vedetele cele mai senzationale ale scenei din Bakersfield a fost Buck Owens, fiul unui fermier din Texas. In 1951, la 22 de ani, Owens s-a mutat in Bakersfield si a inceput sa-si perfectioneze stilul cantand in baruri cu diverse grupuri, dintre membrii carora s-a detasat curand chitaristul Don Rich. Rich canta la o faimoasa chitara Telecaster a firmei Fender, un instrument cu un sunet ascutit care a devenit chitara standard a muzicii country.
I`ve Got A Tiger By The Tail a aparut intr-o perioada in care Owens si grupul sau, The Buckaroos, lansau o serie intreaga de cantece ce aveau sa ajunga pe primul loc in clasamente. Produs de Ken Nelson, un angajat al firmei Capitol care era fan al muzicii din Bakersfield, albumul are un sunet tipic pentru Owens, cu un ritm rockabilly, punctat de sarjele rapide ale lui Rich, la chitara sa tricolora si de vocea tanguitoare de tenor a lui Owens. Legendarul compozitor de muzica folk din Nashville, Harland Howard, a compus impreuna cu Owens melodia titulara - una dintre cele mai seducatoare piese de pe disc, asa cum e si "Cryin` Time", reluata apoi, cu mai mult rasunet, de Ray Charles.
Incepand din 1968, Owens a fost una dintre gazdele emisiunii Hee Haw!, ceea ce i-a erodat credibilitatea ca muzician. Dar in anii 1980 stilul Bakersfield a fost resuscitat de Dwight Yoakam, care a colaborat cu Owens la o noua inregistrare a melodiei "Streets Of Bakersfield".
Lista pieselor
01. I`ve Got A Tiger By The Tail 2:12
02. Trouble And Me 1:54
03. Let The Sad Times Roll On 2:14
04. Wham Bam 2:01
05. If You Fall Out Of Love With Me 2:15
06. Fallin` For You 2:01
07. We`re Gonna Let The Good Times Roll 2:15
08. The Band Keeps Playin` On 3:02
09. The Streets Of Laredo 2:55
10. Cryin` Time 2:30
11. A Maiden`s Prayer 2:33
12. Memphis 2:27
Casa de discuri: Decca
Producator: Andrew Loog Oldham
Director artistic: NementionatTara de origine: Marea Britanie
Durata: 32:59"Nu regret nimic..." (Keith Richards, 1980)
Vechi (si tanar) de 40 de ani, The Rolling Stones este un moment la fel de hotarator in istoria muzicii ca si intalnirea dintre John si Paul sau Nirvana detronandu-l in clasamente pe Michael Jackson. Jagger, Richard (cum isi spunea pe atunci) si compania nu erau novici ai studiourilor de inregistrari cand, in ianuarie 1964, si-au inceput sedintele pentru primul lor album. Avusesera deja succes in, 1963, interpretand "Come On" al lui Chuck Berry si "I Wanna Be Your Man" de Lennon si McCartney.
Dar, in postura de compozitori, nu erau atat de siguri pe ei. Considerand ca primele lor incercari de compozitie nu erau potrivite pentru formatie, Jagger si Richards le-au incredintat Mariannnei Faithfull si lui Gene Pitney. Dintre piesele originale de pe album, "Now I`ve Got A Witness" si "Little By Little" (semnate cu pseudonimul colectiv Nanker Phelge) datoreaza mult melodiei "Can I Get A Witness" a lui Marvin Gaye, si, respectiv, lui "Shame, Shame, Shame" a lui Jimmy Reed, in timp ce, "Tell Me (You`re Coming Back)" este aproape o pastisa a sunetului Merseybeat.
Dar reluarile nu facusera nici un rau lui Frank Sinatra sau lui Elvis, iar The Rolling Stones stabilesc aici un model demn de urmat: ia o melodie blues si fa-o sa sune mai aspru, mai rapid si mai amenintator.
In cadrul oferit de popularitatea in ascensiune a Beatles-ilor, rezultatul a fost rasunator. In America, firma London Records a adaugat "cei mai noi furnizori de hituri britanici" pe o coperta ambitioasa care, in Anglia nu etala nici un text afara de logoul companiei de discuri. London Records a inlocuit, de asemenea, melodia lui Bo Diddley "I Need You Baby (Mona)" cu o versiune de mare succes a melodie lui Buddy Holly "Not Fade Away".
The Rolling Stones nu este, in continut, la fel de buna ca albumele pe care formatia le va scoate in urmatorii ani - sau chiar in urmatoarele luni. Dar lascivitatea lui aroganta a avut un impact revolutionar asupra muzicii pop cuviincioase a vremii - ale carui ecouri se simt si astazi.
Lista pieselor
01. Route 66 2:21
02. I Just Want To Make Love To You 2:18
03. Honest I Do 2:10
04. I Need You Baby (Mona) 3:35
05. Now I`ve Got A Witness 2:32
06. Little By Little 2:40
07. I`m A King Bee 2:37
08. Carol 2:34
09. Tell Me (You`re Coming Back) 4:05
10. Can I Get A Witness 2:56
11. You Can Make It If You Try 2:02
12. Walking The Dog 3:09
Casa de discuri: Impulse!
Postări
